În 1988 era omologat monstrul „DAC 120 DE”. Acesta era un dumper folosit pe șantierele complexe. Propulsia electrică dezvoltată la Electroputere Craiova utiliza o tehnologie similară cu cea întâlnita azi la masinile Toyota Prius, având amplasate în rotile de pe puntea spate două motoare electrice ce dezvoltau 520 de cai putere fiecare, care îi permiteau camionului „DAC 120 DE” sa ruleze cu 70 km/ora gol si cu 55 km/ora încarcat.
Prin circuitele electrice ale supercamionului curgeau curenti de 1.200 volți debitați de un generator diesel-electric alimentat de la două rezervoare de 1.600 litri fiecare. Cu rezervoarele de motorină pline, camionul putea rula 24 de ore din 24 timp de o săptamână. Servodirecția, servofrâna hidraulică, aerul condiționat și scaunul cu amortizor care echipau supercamionul erau importate din Occident.
Numai pneurile marca Michelin costau 10.000 dolari bucata, își aminteste inginerul Adrian Novac, unul din proiectantii „monstrului”. „Erau pneuri speciale, fără cameră, care trebuiau să țină cel putin unul-doi ani de rulaj pe drumuri de carieră. Un astfel de cauciuc n-avea voie să se spargă decât dacă vreun buldoexcavator intra accidental cu cupa în el”. Umflatul unei singure roti de 3,2 metri în diametru dura o jumătate de ora cu o instalatie de debit mare, presiunea aerului din interiorul pneului era de aproape 10 atmosfere.
Sistemul de frânare al „camionului-mamut” seamana cu cel folosit în zilele noastre de japonezi: „ Erau prevăzute cu două pedale de frâna: una de securitate pentru blocarea completă a roților și o frâna dinamică bazata nu pe frecare, ci pe disiparea sub forma de caldura a energiei cinetice. Pe pante lungi, motoarele electrice din roți deveneau generatoare de curent, însă spre deosebire de Toyota Prius, energia produsă nu se stoca în baterii, ci se disipa prin niste rezistențe electrice de frânare puse lateral pe platforma camionului, ca să se răceasca de la aer”. Privit de aproape, camionul parea „un elefant stând lânga un copilas. Erai mic, iar el era ca un monstru mare lânga tine.
Ca să poți ajunge la cabina, amplasată la înaltimea de 2,5 metri, aveai o scară cu balustradă și urcai treptele ca și cum ai fi urcat la etajul întâi. Sus era o platforma ca un balcon de apartament pe care stateam cu aparatura noi, inginerii, când faceam probe privind tensiunile din sasiu, viteza de deplasare, frânarile, viteza de basculare. Acolo era racoare, ca eram bine protejati de soare sub cozorocul benei”. Scara de acces la cabina a stârnit un val de veselie la vremea ei: „La uzina la Roman, când a fost Ceausescu prin ’84 si a urcat sa viziteze cabina unui camion de 120 de tone, a facut o scena din asta ca toti am râs. La coborâre, el nu s-a dat jos cu spatele pe scara aceea, cum se procedeaza pe utilaje, ci s-a dat cu fața, ca la el în vila, si era sa cada-n fund”.
Rămășitele pamântesti ale ultimelor «DAC-uri 120 DE» ar mai fi șanse să poată fi zărite la mina de cupru Rosia Poieni. Eu presupun că cel putin trei ar trebui sa mai fie acolo, daca cumva n-au fost date la topit. Ultima oara când am fost chemat acolo în 2003 pentru o revizie, una lucra si doua erau în depou la reparat. Ultimul camion mamut a iesit din fabrica în 1990. Fiindca primele cinci basculante i-au surprins placut pe australieni, care ziceau ca piesele sunt General Electric, în acel an scosesem o varianta îmbunatatita numita «Australia Alfa», preparata pentru conditiile de clima de la ei. Iar în ‘92 am avut intentia sa repornim productia cu o variantă «Beta», pe care vroiam s-o trimitem în Rusia, la Krivoi Rog.
„Aveam o teamă de fiecare dată când o conduceam. La cât era de mare, era totusi foarte maleabilă. Fiind electrică, puteai să o dai usor înainte și înapoi și, ca să iei curba, nu depuneai deloc efort, ca direcția era servoasistată”. – Adrian Novac, unul din cei 30 de ingineri proiectanți ai autocamionului „DAC 120 DE”.
În ’88 s-au exportat cinci asemenea „monştri” în Australia, pentru 1.500.000 de dolari.
